După inițierea în Sanctuarul Înțelepciunii ce veghează împotriva Țesăturii Fatalității – și după descoperirea acelei cărți mistice în inima Carpaților, am știut că mă aflam pe pragul unei noi ere a căutării mele. Nu mai era vorba de peregrinări fizice în căutarea unor relicve, ci de o explorare a adâncurilor, a timpului și a conștiinței însăși.

Anii se topeau în nisipul timpului, fiecare călătorie un nou strat adăugat peste sufletul meu de căutător. Mii de kilometri străbătuți, nenumărate limbi vorbite, fețe umane pe care le-am întâlnit și le-am uitat. Din vârfurile înghețate ale Tibetului până în inima fierbinte a Amazonului, am căutat. Nu doar o floare rară, nu doar un elixir, ci însăși esența, acea cunoaștere pură, Gnoza, care promitea să ridice vălul iluziei. Eram mai înțelept, mai puternic, mai bogat în cunoștințe adunate din biblioteci uitate și din șoaptele înțelepților. Adunasem zeci de cărți, manuscrise criptice și amintiri neprețuite, dar o singură dorință ardea în mine: să descopăr secretul nemuririi și, odată cu el, acea floare miraculoasă ce părea să fie cheia.